Chestia aia siropoasă

Despre iubire mi-a plăcut mereu să scriu. Patetic, profund, filosofic mi s-a părut mereu, chiar și când eram subiectivă. O doză de obiectiv tot mă lovea în creștetul capului și-mi striga: “Alo? Vezi că aberezi. Ia-o și tu mai ușor.” Wow, ghici de ce exagerăm: poate pentru că să iubești întrece orice formă de rațional?! Ești departe, unde numai tu știi (sau nici măcar). Nu de aia s-a pus egal între starea de iubire intensă- toată nebunia aia și exploziile de orice laolaltă- și starea de drogangeală. Deci la cât mai multă îndrăgosteală, ca să nu fie invers.

 De ce? Pentru că mintea ți se dublează de numai tu știi ce anume: gânduri infinite, nopți nedormite, emoții până la ciupituri de stomac, conversații târzii fas-ci-nan-te, atâtea întrebări la care ai capacitatea să-ți răspunzi singur. Te crezi mai inteligent decât fuseseși până atunci. Și nu e doar o iluzie; chiar ești. Ai pe cine să impresionezi, ți-ai găsit un motiv să demonstrezi cine ești cu adevărat și ce poți construi. Ai cui să dovedeşti capacităţile tale, te simţi invincibil cu un scop care se numeşte atât de frumos, autodepăşire. Faci magie. Și cu toate astea, ești cel mai fresh și activ și binedispus om de pe tot mapamondul. Nu e nimic pe lumea asta care să salveze orice decât iubirea de toate felurile. Nu există limită de vârstă pentru asta. Nu există limită și atât.

30fb54ab05715756319a5ab78b17fdb2

În fine, ca în orice există pe planeta asta, în vremurile pe care noi le trăim, e și-n asta o parte proastă. Se ajunge într-un punct zero în care apare foaaarte multă statică. Carevasăzică, nu există interes nelimitat pentru un lucru sau om. “Asta” se întreține. “Asta” se hrănește. “Asta” trebuie să fie atât de special încât să fii pe deplin conștient că nimic pe lume nu e ca “asta”. Dar noi trăim într-un timp, în niște nivele ale existenței conștiinței noastre în care nu avem capacitatea spirituală de a rămâne focusați, de a fi înțelepți să înțelegem cum, când, de ce și pe cine să iubim.

Noi, ca specie, nu am ajuns încă în punctul în care tot ce am citit în cărți și am auzit în povești despre iubire să aplicăm și-n realitate. Este un drum lung și pietruit, pe parcursul căruia îţi rupi picioarele dacă n-ai prea mare băgare de seamă. De fapt, oricum ţi le rupi, indiferent cât de vigilent eşti. Că de piatră nimeni nu poate fi şi se găseşte mereu un  moment de slăbiciune în care eşti prins şi de mâini şi de picioare, scăldat în câteva frustrări. Csf?

Deci (fără deci), da. Despre iubire mi-a plăcut mereu să scriu. Însă nu mai sunt deloc aeriană şi nici nu mai plonjez în siropisme. Vedeţi? Noi vedeam asta ca inconştienţă, ca o atitudine imatură, fără experienţă, însă, who knows?, poate că asta e adevărata iubire. Am devenit mai de neclintit din cauza eşecurilor şi a dezamăgirilor. De unde astea? Fix din lipsa aia de conştiinţă necoaptă încă, care nu-i din lumea aceasta. O veni şi timpul nostru, dar nu în astă viaţă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s