Cât de mult îmi plac jocurile de cuvinte numai eu știu. Cuvinte-ntortocheate, rime și felurite sensuri. Păi ce-i mai frumos decât limba română vibrantă și tensionată? Când știi cum să așezi cuvintele-n vârful limbii, nu-ți mai e frică de bâlbâit. Și nici precipitată ori agitată nu-ți mai e mintea când auzi vreo întrebare alambicată. Tot ce-ți trebuie e siguranța și sinceritatea.
Ghici câte încruntări mi-au fost date ochilor să văd atunci când sinceritatea mi-o lua-naintea respectului, vârstei, situației sau relației. Câți ochi mari și urechi înflăcărate nu or fi bolborosit pe la spate. Nedeslușite-s căile Domnului și inexplicabile-s și reacțiile lor, ale ălora care cred că buzele țuguiate ,,bot în bot” cu dosul încă se mai poartă. Nu, nu. Astea-s de pe vremea Madonei. Nu a rebelei, ci a lui Rafael.
Mereu am vorbit cu dublu sens. Asta pentru stârnirea imaginației tovarășilor cu creativitate. Le strălucesc ochii când aud ceva deocheat într-un context de toată stima. Mie mi-e de ajuns o privire de vreo 5 secunde fixă și e clar: ăsta-i de-al meu. Rânjesc ușor în colțul gurii și continui tot rânjind.
