Sufletwo

,,Mă bucur de câte ori trebuie să cobor

Înăuntru să văd ce chestii cu-adevărat mă dor.

E ca un univers nemărginit ascuns în mine

E ca un infinit de gânduri, toate clandestine”

Este singurul care ştie cum îmi e. Singurul care mă întreabă cu adevărat: ,,ce-i cu tine?”. Trăieşte în mine. Se hrăneşte prin mine. Îl port în mine din vârful minţii până-n călcâie. Îi dă viaţă inimii rebelei, zvăpăiatei. E cel care mă veghează. Nu doarme niciodată. E cel care mă pune pe picioare. Aici are ajutorul raţiunii, că ei doar în weekend se înţeleg. Mi-e cald, mi-e dulce, mi-e grijuliu, energic şi zâmbitor, dar mi-e uşor extremist, provocator şi încăpăţânat.

Nu e că am prea mult timp şi n-am ce face cu el. Din contră. Timpul nu-i tocmai prietenul meu. Dar mereu mă gândesc la mecanism. Cum funcţionează şi dacă are vreo legătură infidelă cu mintea. Asta ca să înşele raţiunea. Sufletul, că despre el e vorba. Mă gândesc la el şi el la mine când sunt cu mintea-n cinşpe unghiuri. Şi se-ntâmplă des. Nu încetează niciodată să alerge ca nebunul, iar atunci când oftează un pic de la kilometraj, nu-i bai. Are mai multă energie decât propria-mi minte.

Mă cheamă, mă strigă, ba chiar zbiară la mine. E tovarăş cu instinctul rău de tot. Se cunosc de când erau de-o şchioapă şi au inside-urile lor. Nu au putut să mă lase de-o parte, că doar ,,sunt a lor”, dar sunt  mic copil pe lângă ei. Sunt gaşca aia populară pentru care ai da orice să intri-n ea, şi când afli că, de fapt, ei te aleg  pentru a uni întregul, mai că faci tumbe. Eh, gaşca asta mă antrenează.

Cred că sufletul meu e vechi. Nu îmbătrânit, ci trecut prin multe. La 30 de ani nu cred că voi fi cititoare-n stele, ci în oameni. Pun cel mai mare preţ pe sentiment. O fac doar dacă simt. Aşa-i şi cel mai corect. Sufletu’ te-ndeamnă. Instinctul alege pentru tine. Tu eşti doar experienţa.

,,Spune tu cum arată sufletu’,

ce-ţi mai face sufletu’”